Scrisul este un act salvator, în primul rând. Pe de altă parte, este un act iniţiatic în descoperirea de sine.

Latest

Lansare carte: Rodica Marian, Luceafărul- text poetic integral

Cluj, 6 iunie, 2014, lansarea cărții ”Luceafărul-text poetic integral”, Editura EIKON, Cluj-Napoca, 2014

coperta 2

cluj 1

cluj2

Preliminarii ( fragment)

Pe parcursul anilor 1999-2000, mi-au apărut trei cărţi şi un CD dedicate poemului Luceafărul – capodoperă a literaturii române şi sinteză a gândirii eminesciene: (1) „Lumile” Luceafărului (o reinterpretare a poemului eminescian) – carte masivă, de 500 pagini, care reproduce în foarte mare măsură teza mea de doctorat susţinută în 1998 sub conducerea academicianului Ion Coteanu – şi (2) Mihai Eminescu. Luceafărul. Text poetic integral, ediţie semantico-critică, introducere, note şi comentarii (ambele la editura Remus, 1999, Cluj-Napoca); apoi, în anul 2000, am publicat (în parţială colaborare cu Felicia Şerban): (3) Dicţionarul Luceafărului eminescian, Editura Clusium, Cluj-Napoca, şi (4) Luceafărul, CD multimedia de analiză poetică, gramaticală şi lexicografică, Editura Muzeul Limbii Române, Cluj, 2000. Cărţile şi CD-ul au fost foarte bine primite, mai ales „Lumile” Luceafărului, carte căreia i s-a relevat originalitatea viziunii reinterpretative, întemeierea ei pe nivelul semantico-lexical, străluminarea gândirii incorporate în poem prin analiza corelaţiilor semantice ale sensului textual adecvat aspectelor filosofice etc. La sfârşitul acestui argument, voi rezuma unele aspecte, cu intenţia de a marca diferenţele dintre lucrări şi de a motiva oarecum deosebirile dintre receptarea primei cărţi faţă de celelalte. Pe de altă parte, se cuvine să arăt că prima carte, cu o finalitate analitică şi critico-interpretativă, se întemeiază în bună parte pe interpretarea poemului ca text poetic integral, acesta fiind fundal şi bază a cercetării, dar, totodată, şi un prim aparat de interpretare. Ediţia realizată în 1999 rămâne un instrument complex de analiză a textului şi, în principiu, este suportul teoretic profund al capitolelor cărţii de faţă (cu excepţia capitolului despre inconştientul eminescian, în care fac şi unele trimiteri la viziunea eminesciană a temei morţii din Luceafărul. În aceste preliminarii, am să revin rezumativ la sensurile morţii din marele poem, fără să reiau vastitatea argumentelor din „Lumile” Luceafărului şi nici definiţiile juste – poate perfectibile – din Dicţionarul Luceafărului eminescian).

De asemenea, în colaborare cu Felicia Şerban şi împreună cu un grup de specialişti de la Software ITC, am creat o ediţie electronică, integrată pe un compact-disc multimedia, consacrat „Luceafărului“: text poetic integral (versiuni şi variante), reproducerea manuscriselor, concordanţe, analizor morfologic automatizat al fiecărui cuvânt în context, dicţionarul electronic al „Luceafărului“[1]. Menţionez că CD-ul multimedia ce însoţeşte forma tipărită are un program creat de informaticieni care permite indexarea în textele variantelor, respectiv sursele dicţionarului, atât a cuvintelor analizate, a definiţiilor de dicţionar, cât şi a citatelor utilizate (inclusiv contextele versiunilor întregi). CD-ul a interesat pe mulţi intelectuali, informaticieni şi scriitori, dar pe mai puţini critici. Singur poetul Ion Mureşan a scris în revista „Tribuna” o cronică deosebit de entuziastă.

Acum, după 15 ani, revenind în această carte la unele puncte cruciale, completându-le cu noi argumente, insistând asupra unor motive ori metafore-cheie, continuând ori nuanţând liniile directoare de interpretare ale sensului simbolic profund al poemului eminescian, simt nevoia de a reliefa, într-o scurtă şi esenţializată subliniere, noutatea metodei, dar şi a obiectului cercetat, (re)interpretarea coerentă a celebrului poem bazându-se pe o construcţie semantic textuală numită de mine, în ediţia din 1999, text poetic integral. Definiţia conceptului poetic de text integral este, în introducerea la această primă ediţie[2] a textului eminescian, tratată mai pe larg decât în celelalte reluări, cuprinzând şi teoretizarea ierarhiei semantice necesare pentru a face vizibil efortul poetului în cunoscuta-i luptă cu „cuvântul / ce exprimă adevărul”, efort interpretat îndeobşte sub aspectul laturii formal-estetice, al celebrei perfecţiuni şi armonii muzicale a versului, adică prin prisma valorilor expresive ale lui cum/cât de frumos se spune ceva. Din punctul de vedere al demersului meu, nici în ierarhizarea semantică a variantelor (din ediţia textului integral), nici în analiza diferitelor nivele semantico-poetice ale textului (din „Lumile” Luceafărului) nu a prevalat aspectul stilistico-retoric, caracteristic pentru cum se spune, ci prioritară – în intenţia mea – a fost descifrarea corectă a ceea ce spune textul, altfel spus, care este sensul textului, atât la nivelul de suprafaţă al unităţilor lui minimale, cât şi la cel de adâncime semantică. De unde şi apelul mereu susţinut, în cursul argumentărilor, la concreteţea ilustrărilor din textul poemului integral. Citatele date de mine urmăresc să convingă prin ideile conţinute şi sunt selectate pentru a resuscita atenţia receptării prin prisma unor sensuri obnubilate de grile de lectură preconceput interpuse.

Interpretarea coerentă din „Lumile” Luceafărului se întemeiază pe fundalul metodic al valorificării „într-o manieră personală, a câştigurilor esenţiale furnizate de principalele doctrine actuale ale semanticii textului[3] (s.a.). Dar nu numai în prima carte aspectul semantic este determinant, ci factorul sens, înţeles în accepţiunea coşeriană ca sens textual, este implicat definitoriu şi în editarea textului integral, fiindcă am urmărit să construiesc un întreg textual integrat din care să se desprindă, la început intuitiv, un sens global, şi care se poate apoi revela, printr-un proces hermeneutic, ca un sens definitoriu al textului integral, aşa cum voi arăta mai departe. Altfel spus, în direcţia investigaţiei hermeneutice a sensului[4] se includ sensurile implicite ale structurii de adâncime a textului (poetic) integral.

Aşadar, cele trei lucrări publicate după „Lumile” Luceafărului conţin de fapt premisele importante care au condus la noutatea exegezei din această carte, respectiv reconstrucţia unui text de bază pentru cercetare, şi apoi Dicţionarul vocabularului întocmit pe acest text, a cărui noutate este întemeiată pe cuprinderea lexicului variantelor, dar şi, cel puţin intenţional, pe viziunea integratoare a interpretării semantico-poetice. Ediţia textului (poetic) integral şi Dicţionarul Luceafărului ar fi trebuit să premeargă logic cărţii dintâi apărute, adică reinterpretării din teza de doctorat. Ambele pun în lumină aspecte relevante ale gândirii lui Eminescu şi pot revigora prin accente şi noi elemente semnificative o viziune interpretativă precum cea conţinută în prima mea carte. De asemenea, textul integral şi dicţionarul oferă încă sugestii pentru interpretarea adecvată a conţinutului ideatic încorporat în poem, aşa precum va tinde să arate şi cuprinsul cărţii de faţă. Pentru importanţa sa în generarea unor viitoare contribuţii la descifrarea ori încercările de clarificare ale sensului major al poemului, voi reveni, pe scurt, la teoria şi descrierea conceptului poetic de text integral. Pe de altă parte, această revenire teoretică, implicând deopotrivă valorile poetico-semantice şi prelungindu-se spre ineditul vocabularului din Dicţionarului Luceafărului eminescian, va configura oportunităţile şi posibilităţile unor noi abordări originale, prin stabilirea de corelaţii sau corespondenţe intratextuale, capabile să traseze un alt mod de înţelegere a sensurilor poemului integral, şi, totodată, să reevalueze multe opinii exegetice din uriaşa literatură a Luceafărului. Tocmai acestea sunt temeiul şi finalitatea multor capitole din cartea de faţă (vezi Alegorie şi sens global, Din nou despre „taina” Luceafărului, Antinomia „nefiinţei” cu „fiinţa ce nu moare”, „Lumină din lumină” în variantele Luceafărului, Despre tema „micului eu” în variantele Luceafărului şi relictele ei în textul definitiv).

 

* * *

Reeditarea variantelor manuscrise şi a versiunilor tipărite, într-o nouă formă, cea a textului poetic integral al Luceafărului, bazată – în principiu[5] – pe lecţiunile şi interpretarea manuscriselor din ediţia Perpessicius[6], devenise un act de cultură absolut necesar din perspectiva cercetării moderne a textului poetic, mai ales fiindcă volumul ediţiei academice în care se găsesc aceste variante este destul de greu de găsit, tomul respectiv datând din 1943. Şi cu atât mai mult cu cât cel mai analizat text al literaturii române, poemul Luceafărul, n-a fost, la data aceea, decât sporadic[7] interpretat ca un text integral, înglobând textul definitiv, variante, bruioane, aflate într-o conexitate semantică. Prin urmare, ediţia gândită şi făptuită de mine, care pune la îndemâna iubitorilor lui Eminescu materialul poetic rămas în manuscrise, printr‑o nouă ordonare semantică şi aşezare în pagină a versiunilor şi variantelor Luceafărului (respectiv a celor patru versiuni manuscrise), alături de textul definitiv publicat de poet, de versiunea tipărită de Maiorescu, atât de controversată încă în eminescologie (problematica acesteia am tratat-o şi în comentariile ediţiilor mele ale textului integral al Luceafărului) şi de poeziile lirice postume ieşite din atmosfera marelui poem (acestea din urmă numite de Perpessicius „poezii colaterale” şi care au fost reproduse în Anexa ediţiilor textului poetic integral), în esenţă, deci, această retipărire/reeditare nu putea fi decât salutară. Este o ofertă pentru cunoaşterea detaliată a capodoperei eminesciene, a însuşi laboratorului de creaţie al poetului, din care se va detaşa fondul ideatic şi filosofic al poemului, surprinzător de explicit, de coerent ideatic în varianta genuină a poemului, prima versiune manuscrisă autonomă, numită versiunea A de Perpessicius. Este, din punctul meu de vedere, versiunea cea mai puţin cercetată, cea mai puţin înţeleasă, îndeosebi în partea care redă maxima tensiune a „dramei” Luceafărului, dar şi cea mai ofertantă prin aparenta ei lipsă de sens, prin aspectul de reluare amorfă, de arborescentă insistenţă asupra ideii principale. Puţinii analişti străini (cei români au ocolit sistematic această sursă) care s-au aplecat asupra manuscriselor lui Eminescu în ce priveşte poemul Luceafărul au considerat versiunea A ca o nesatisfăcătoare construcţie spirituală, fiind astfel judecată prin prisma sistemului logic, raţionalist de gândire. Structura organic coerentă a demonstraţiei pe care Atotputernicul o exersează în faţa îndrăgostitului Luceafăr, ce-şi cere o viaţă şi moarte omenească, explicându-i care sunt legităţile existenţei create, a produs, paradoxal, multă perplexitate, majoritatea exegeţilor neglijând cu totul această versiune genuină. Alain Guillermou[8] consideră această insistentă descriere o filosofie existenţială foarte personală, „o definiţie a nenorocirii lumii”, deşi Rosa del Conte[9] vedea tocmai aici o perenă tinereţe a lumii.

Lecţia iniţiatică din momentul cel mai tensionat al poemului, în forma sa genuină, ca „etimon spiritual” (voi reveni la această formulare) are peste 100 de strofe (40 sunt considerate de Perpessicius forme cizelate, considerate finite la un moment dat, de aceea sunt puse în pagină ca forme „la etaj”, pe când alte 60 de strofe sunt variante ori subvariante şi sunt expediate „la subsol”; în ediţia mea toate strofele sunt aşezate pe coloane paralele, de la stânga la dreapta, prima coloană fiind forma cea mai îngrijită, adică cea plasată de Perpessicius „la etaj”). Cel din cer i se adresează unui „tu” generic, care nu era încă Hyperion (numele acesta ca prim cuvânt rostit de Părintele ceresc apare numai în versiunea a doua, numită versiunea B: Hyperion ce din genuni / Ridici o lume-ntreagă), aşadar lecţia nu-l priveşte pe cel trezit la conştiinţa de sine prin chiar acest nume[10], ci mai curând pe „micul eu” (vezi capitolul din cartea de faţă). Sub această individualitate măruntă se poate înţelege şi ipostaza numită Luceafăr (căruia aşa-numitul demiurg i se adresează), deoarece este perceptibil, vizibil pământenilor, adică este întrupat şi participă la Unitatea lumii şi la veşnicia ei ca timp circular, cum bine numeşte Rosa del Conte această permanenţă, „splendoarea duratei eterne”, în care oamenii, Luceafărul, ca şi stelele şi Soarele sunt cuprinşi deopotrivă (vezi „fiinţa ce nu moare” în capitolul acestei cărţi). Pe când Hyperion, ca interioritate sufletească, are o altă „lume”, o lume întreagă şi este o altă ipostază textuală, în concepţia mea. Ceea ce ţin să subliniez în acest context, în privinţa interpretării Rosei del Conte, este necesitatea de a integra structura profundă a variantelor în cea a textului definitiv, într-o conexitate semantică proprie textului poetic integral, fiindcă toate observaţiile subtile din lectura variantelor şi a altor fragmente manuscrise rămân, în exegeza ei, cu totul exterioare, nerelaţionate cu interpretarea textului poemului publicat de poet. În judecarea poemului antum, Rosa del Conte nu se îndepărtează prea tare de sensul alegoric vetust al aspiraţiei spre un ideal de neatins, şi nici de patosul superior atribuit ideii de absolut, adică Luceafărului, decât poate prin nuanţa de a recunoaşte că e vorba de o dublă aspiraţie[11]. În esenţă, lectura Rosei del Conte reafirmă celebra axă valoric-poetică şi axiologică a lui D. Caracostea[12], cu aşezarea pe verticală, în partea de sus, a Demiurgului, apoi, aproape alături, a lumii hyperionice, care este opusă cu totul celei foarte de jos a lui Cătălin. Spre deosebire de acest loc comun, de pură esenţă romantică, trebuie să amintesc interpretarea Irinei Petraş[13], în care nu mai regăsim prăpastia dintre lumi, protagoniştii şi lumile lor stau într-un fel de echilibru, în cumpănă, fără a fi unul superior celuilalt. Această idee de fond era, ea însăşi, o depăşire a viziunii romantice, dar şi mai pregnantă apare această ieşire din tiparele prestabilitului romantism, la aceeaşi autoare – atentă interpretă a „ştiinţei morţii”[14] – atunci când reciteşte Luceafărul ca un poem despre viaţă şi moarte. Irina Petraş porneşte de la recunoaşterea unui fond romantic[15] în atitudinea lui Eminescu faţă de finitudine, dar insistă – precum şi Noica vedea în Eminescu omul deplin al culturii româneşti – asupra puternicei imagini de sinteză pe care universul poetic eminescian îl degajă. „Viziunea romantică, impulsivă şi frenetică, e depăşită şi de data aceasta. Gândul eminescian coboară mult mai adânc. Viaţa şi Moartea au preţ una prin cealaltă. «Ştiinţa morţii» depăşeşte ipocrizia romantică a «morţii celuilalt»”[16]. Ea impregnează viaţa, îi schimbă perspectiva. […] Se insinuează deja în poezia eminesciană moartea reformată şi reformatoare a secolului XX”. Întrepătrunderile dintre contrarii sunt, desigur, semne ale modernismului, dar şi mai important mi se pare să amintesc o altă propunere de lectură – Irina Petraş este prolifică în închipuirea şi justificarea critică a unor felurite căi de acces spre sensul simbolic al poemului –, anume „metafora androginiei” prin care „povestea Luceafărului se încheie cu un câştig pentru ambii protagonişti”. Temeiul interpretărilor succesive, spune Irina Petraş, („sunt posibile şi salutare remanierile repetate ale actului lecturii”) „era semnul romantităţii ca ne-cuprindere pe care-l păstrează orice Operă autentică pentru a-şi hrăni eternitatea”[17]. Emblematica ei idee privind plurivocitatea interpretărilor invocă şi se sprijină pe un tulburător gând eminescian rămas în manuscrisele din Caiete, dar, cred, acesta poate fi definitoriu şi pentru pledoaria integrării variantelor în textul poetic. Poemul „nu e gata ca o fotografie, ci devine gata prin aceea că sunt puteri constructive în noi” (ms. 2257).

 

[1] Luceafărul, CD multimedia de analiză lexicografică, poetică, gramaticală etc. a unui text poetic integral, Muzeul Limbii Române, Cluj-Napoca, 2000, autori ai părţii lingvistice: Rodica Marian şi Felicia Şerban, studii de Rodica Marian. Discul compact mai conţine textul formei publicate însoţit de recitare (în interpretarea lui Ion Caramitru), ilustraţii sugestive (purtând semnătura Danei Fabini) sau, la alegere, de animaţie, fond muzical (piese instrumentale de George Enescu).

[2] Am cuprins materialul acestui text al variantelor şi al textului integral şi în cele două ediţii ale Dicţionarului Luceafărului eminescian, din 2000 şi 2007.

[3] Mircea Borcilă,Rodica Marian, „Lumile” Luceafărului, în „Dacoromania”, serie nouă, III-IV, 1998-1999, p. 277- 280.

[4] Acest fundal de cercetare l-am avut în vedere şi într-o altă carte a mea, în care câteva capitole se sprijineau teoretic pe textul poetic integral astfel reconstituit. Vezi Rodica Marian, Hermeneutica sensului. Eminescu şi Blaga, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2003.

[5] Am consemnat cu acribie în note situaţiile în care am ales o altă lecţiune, ordonare sau punere în pagină decât Perpessicius sau situaţiile în care am renumerotat versurile variantelor într-o diferită logică a curgerii sensului decât cea a ediţiei academice.

[6] Mihai Eminescu, Opere, II. Poezii tipărite în timpul vieţii. Note şi variante: de la Povestea codrului la Luceafărul. Ediţie critică îngrijită de Perpessicius. Bucureşti, 1943, Fundaţia Regală pentru Cultură şi Artă, p. 370- 455.

[7] În unele capitole din cartea mea „Lumile” Luceafărului.

[8] Alain Guillermou, Geneza interioară a poeziilor lui Eminescu, Editura Junimea, Iaşi, 1977, p. 370-372: Condamnarea existenţei pentru că nu ar avea un sfârşit îi pare ciudată analistului francez, atribuind-o unei filosofii existenţiale „foarte vagă, foarte personală, pe care Eminescu o purta în el. Nu e un sistem construit, ci o doctrină poetică ce nu caută satisfacţia spiritului, ci atribuirea de valoare oboselii, dezgustului de viaţă”.

[9] Rosa del Conte, Eminescu sau despre Absolut, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1990, p. 143. Specialista italiană vede cu subtilitate o permanenţă în viziunea circulară a timpului, percepând-o ca o garanţie a veşnicei reînnoiri, care „pare o victorie asupra morţii, triumful permanenţei întregului, chiar dacă acesta este împins de curentul devenirii şi ameninţat de periodice apocastaze”.

[10] În interpretarea mea, Hyperion este numele revelat personajului de Domnul Atoatecreator, fiind sufletul nemuritor congener Părintelui ceresc, a cărui lume-ntreagă are şi sinonimul suflet: În suflet simt /Nemurirea rece. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Eminescu şi romantismul german, Editura Eminescu, Bucureşti, 1986, p. 131 remarcă „numele ascuns… denumind chiar esenţa fiinţei sale, cunoscută numai Demiurgului”, fiindcă eroul trăieşte „în absolut, în lumea logosului”.

[11] Rosa del Conte, op. cit., p. 84: „dublă aspiraţie…, simţită însă, şi ispăşită, cu patos foarte diferit de către cei doi protagonişti”.

[12] D. Caracostea, Arta cuvântului la Eminescu, Editura Junimea, Iaşi, 1980.

[13] Irina Petraş, Un veac de nemurire, Editura Dacia,, Cluj-Napoca, 1989.

[14] Irina Petraş, „Ştiinţa morţii” vol. I, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1995; vol. II, Editura Paralela 45, Piteşti, 2001.

[15] Mai exact ar fi de folosit în ce-l priveşte pe Eminescu, în mod exemplar aş zice, termenul inventat şi propus de Irina Petraş încă în 1989, anume romantitatea, „care să denumească o dimensiune a spiritului uman dintotdeauna, dincolo şi mai presus de romantism, ca delimitare. Romantitatea avea de acoperit nelimitarea şi ne-saţul, insurecţia spirituală […], deschiderea către tot” Irina Petraş, Teme şi digresiuni. Scriitori clasici şi moderni, capitolul „Mihai Eminescu”, editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2006, p. 38.

[16] Irina Petraş, ib. p. 33.

[17] Id. ib., p. 38.

 

Advertisements

BIBLIOTECA DIN ALEXANDRIA

Mihaiu,Rodica

Încă mă-ntreb ce înseamnă îndelunga răbdare

şi cum, fără să vreau, am ajuns s-o ghicesc,

apoi s-o stăpânesc, în toată puterea ei,

după ce-am epuizat toate formele paşnice de revoltă,

nu fiindcă mereu m-aş fi supus fără crâcnire,

ori că furia şi vâlvătaia ei nu mi mi-au încercat inima

cea mereu prea înrămurită în înţelegere,

dar numai plânsul împăcat ajunge să-şi facă rădăcini

în infernul dinăuntru al vieţii mele zilnice,

în infernul dinafara mea, de pretutindeni dinafara mea,

numai eu singură cu îndelunga mea răbdare,

dobândită involuntar, prin voia sorţii

a acelei sorţi care-a făcut să ardă biblioteca din Alexandria

şi pe locul ei să mai rămână doar statuia lui Ptolomeu II,

stingheră în circulaţia infernală a străzii,

înecată în dosul unor pereţi prea înalţi,

cu uriaşe litere din toate alfabetele lumii.

Foto: alături de scriitori din Cluj. Arhiva personală.

MEREU, PE DRUMUL EMAUSULUI

???????????????????????????????

În fiecare dimineaţă mă străduiesc cu toate puterile,

(nu mă prefac c-aş fi nedumerită),

şi până la trezie

aproape nu mă mai îndoiesc că aş avea un trup.

De fapt încă nu prea ştiu

dacă corpul pe care se cuvine să-l îmbrac

pe cât pot eu de frumos

este carnea de piersică a unui copil

proaspăt îmbăiat

ori rozul stins, uşor asprit de indecizie

Între putrefacţie şi mumificare,

oricum, încă nu realizez

dacă membrele care-ar vrea să se mişte

sunt elastice ori înţepenite,

nu recunosc nici faţa mea, nici pe cea a icoanelor,

deşi stau la pândă, pe dinăuntru,

stau apoi la masă cu acel trup

şi nu-mi pare nimic cunoscut, nici

vorbăria celor doi pe drumul Emausului,

absenţi şi ei din strădania mea,

apoi cineva (poate eu) face un gest

dintre cele mai obişnuite,

cum ar fi grija firească cu care-mi machiez ochii,

la fel de firesc precum Cel care frânge pâinea de fiecare dată,

mereu pe urmele Unicului,

şi trupul părelnic devine un Abel înviat,

aşa cum fapta lui Cain s-ar confunda cu fumul jertfei

şi-ar fi asemenea cu iertarea noastră cea de toate zilele.

(Foto: Elena Agachi, Bruxelles, 2013 )

Ferma de fluturi

Rodica,Petean

Oricât de vrăjmaşe şi necunoscute,

Nu mă tem de nici unul dintre eu-rile mele,

Nici de cele văzute, ori de cele nevăzute,

Nici de cele auzite sau neauzite,

De nimic din cele pipăite, ori încă nepipăite…

Sufletele mele diurne stau mereu

Într-o fermă de fluturi, fără cer deschis,

Înghesuite în umbre tropicale,

Fâlfâind de neputinţa de-a-şi împlini

Destinul transcontinental…

 

Am pus caprifoi şi mici orhidee printre florile de sânziene,

La fel de galbene, la fel de albe şi roşietice,

Şi-acum nu mi-e frică nici de toate cele gustate,

De-acele ierburi vindecător-mirositoare

Pe care le port cu mine din alte vieţi

Şi când mă voi duce din nou la Shiraz,

Voi deschide cartea lui Hafez, ştiind prea bine,

Dinainte, orice posibilă previziune,

Apoi mă voi bucura privind la sacra forfotă din jur,

Fără să mă întreb de unde până unde,

De când până când sunt eu ori un altul…

RODICA MARIAN

Foto: Rodica Marian și Mircea Petean, Cluj-Napoca, din arhiva personala.